El cume ciya Agri!

M-am întrebat, şcolar îndrăgostit de geografie fiind, de ce Noe şi ai lui fii, Sem, Ham şi Iafet au supravieţuit Potopului pe corabia din lemn de salcâm atingând nu lanţul himalayan, nu tu Aconcagua,Cotopaxi, Elbrus ori Kilimandjaro, ci tocmai Araratul! Răspunsul ce mi-l dau şi astăzi este următorul: În creuzetul geografic si istoric  reprezentat de zona Orientului Apropiat şi Mijlociu,loc unde s-au manifestat culturi şi civilizaţii diferite, muntele respectiv este cel mai înalt.Apoi curiozitatea şcolarului a facut loc îndrăzneli de a visa ca într-o zi mă voi afla pe acest munte. Am adunat informaţii,am făcut planuri, am discutat vreme de doi ani însă fără succes, Araratul întrând şi el,cu brio,pe lista "Munţi la care am visat şi voi visa cu ochii deschişi". În vara care tocmai s-a încheiat ceţurile visului s-au destrămat şi eram intr-un grup alcătuit din alţi trei târgovişteni. Conştient că nu formam alături de ceilalţi  o echipă am ales să trec peste principiul "Cu cât mai mulţi numitori comuni cu atât mai multe şanse de reuşită". Iar pe 3 august după o cursă cu avionul Bucureşti-Van, cu o escală în Istanbul, urmată de un drum cu maşina pâna la Dogubayazit, vedeam cupola înzăpezită a vârfului de 5167 de metri.

Au urmat alte cinci zile, zile ce au gravitat în jurul acestui munte.În rândurile de mai jos voi încerca să vă povestesc cele simţite.Prin prisma unui mic jurnal de cort.
3 August-În drum către Dogubayazit.Şoferul "Nu-Nu", îi spun aşa pentru că nu ştie o boabă de engleză, conduce în ritmul impus de tânguirile muzici kurde. Trecem prin Caldiran, localitate cu 15.200 de suflete.Acelaşi peisaj, totul pare un şantier.Mult moloz.36 de grade la ora 17.25.Dealuri cu vegetaţie sărăcăcioasă. Suntem opriţi  de către o patrulă a jandarmeriei,un control de rutină iar cu cât inaintăm in teritoriul kurd sunt uşor de indentificat de-a lungul şoselei turnuri de observaţie,înconjurate de garduri din sârmă ghimpată.
4 August,8.00 a.m.-După o noapte destul de odihnitoare la hotelul Ararat ne îmbarcăm către baza muntelui. Oraşul Dogubayazit,situat la 25 de km. de graniţa  cu Iranul,văzut la primele ore este invadat de gunoaie. În deplin contrast cu oamenii. Zâmbitori,ospitalieri,muncitori şi ,în ciuda istoriei lor triste, deosebit de mândri de originea si pământul lor. Unul dintre ei Mustafa. 
               15.00-Mă aflu în tabăra 1, situată la 3366 m. Am conversat cu un grup de armeni,foarte veseli si joviali. Vârful se află de mai bine de patru ore sub nori.

               20.30-După ce m-am bucurat de un apus mirific am mai avut parte de două reprezentaţii artistice ale ghizilor şi însoţitorilor kurzi,apoi de cea a armenilor. Cântece şi dansuri ce le insoţeau de la membri celor doua popoare pentru care Araratul le-a vegheat istoria.De multe ori nefericită.

 5 August- 8.00. Am avut parte de o noapte zbuciumată.Nu am reuşit să adorm în prima parte.Cel mai probabil de vină a fost ceaiul. Băut în cantităţi mari. Spre dimineaţă am aţipit însă m-am trezit, în cortul ce miroase puternic a oaie şi este plin de praf, cu spatele înţepenit.Despre compangnoni, cu mici excepţii, sunt extrem de plictisitori. Trăncanesc fără noimă, se contrazic de amorul artei. O să urc către tabara 2, se estimează patru ore de urcuş.
             13.30- Lângă noi s-au aşezat alţi cinci români. Unul dintre aceştia,Ovidiu Popescu, este însoţit de fiica sa de numai 10 ani.Au de gând sa doboare recordul de vârstă privind ascensiunea Arartului.Urcuşul până la tabara 2 a fost fără probleme.Cam aglomerată poteca iar sus în creastă a bătut tare vântul. Ne-am întâlnit cu Zeki, cel căruia trebuie să-i plătim. Are 32 de ani şi a urcat vârful de 326 de ori. Ne-a spus că vrea să îl mai urce până la cifra 500 apoi să se retragă.
           18.25- Tocmai ce am servit masa. O ciorba bogată în legume şi puţin condimentată urmată de un orez kurd cu pui. Găteşte bine Mustafa. Oamenii aceştia sunt atât de simpli, de prietenoşi şi veseli.

 6 August-8.25 Ne mutăm tabăra la 4200 m..Este o zi splendidă iar în tabăra 1 kurzii sunt puşi pe glume, dintre toţi se remarcă unul Django. Aseară am vorbit cu Mara şi Tudor. Puştiul trebuie să se fi trezit bucuros.Doar primeşte dinozaurul de colecţie.

               14.30-Sunt în tabăra 2. Avem un cort Vaude mult mai curat însă expus vântului.Deci slabe şanse să mă pot odihni.Am stat la discuţii cu persoane ce au urcat vârful. Au avut parte de un cer senin însă şi de un vânt puternic.Am mâinile arse de soare şi sper să nu am şi faţa la fel.

             19.15-  În cort. Am stat afară vreme de 20 de minute şi nefiind bine îmbrăcat mă bucur de căldura sacului.Ultima noapte pe muntele acesta.Sper să mă pot odihni câteva ore.

 8 August-12.30 Am urcat Araratul.Sunt în tabăra 1 întins pe o piatră, la soare. A fost un urcuş lung pe o potecă care semăna in mare parte cu cea de pe Bucşoiu către Omu. Ultima jumătate de oră am urcat pe gheaţă, pe colţari. Plecat la 2.10 am ajuns pe vârf la 6.10. Am stat la 5167 de metri mai bine de 40 de minute. Tuspatru am reuşit asta dedicând ascensiunea (şi) zilelor oraşului Târgovişte, la începutul lunii viitoare.

               19.00-La hotel Ararat din Dogubayazit. Obosit. Astăzi am urcat de la 4200 pe vârf şi apoi am coborât până la 2200 de metri. Baia straşnică a pus capac zilei de astăzi. Încerc să reţin propoziţia tradusă de către Zeki. În kurdă."Am urcat Araratul!" sau "El cume ciya Agri!".

4,3,2.

De la fluierul de final au trecut mai bine de trei  săptămâni, răstimp în care de câteva ori mi-am spus că dacă nu scriu despre acest subiect voi risca ca acesta să fie diluat de rutina cotidiană. Întâi am vrut să-l fi scris sub imperiul febrei musculare postultramaratoniste. Apoi la nici trei zile, în miercurea ce a urmat, aflându-mă pe valea Obârşiei m-am întâlnit cu un posibil titlul al postării. "Mic îndreptar despre cum  să te dregi după un ultramaraton". Au mai trecut alte zile şi nimic-nimic. Aşa că iată-mă, în a doua decadă a lui Cuptor, încercând să urnesc carul din tina ultimelor săptămâni.Voi încerca să mă situez între abordarea cronicărească şi cea pitorească.
Aşadar, pentru al patrulea an consecutiv, mă aflu printre figurile care urmau şi ele sa ia startul la editiţia a V-a a Marathonului 7500. O parte dintre acestea îmi erau deja cunoscute de la alte aglomeraţii matinale.

Numărătoarea inversă şi iarăşi se strecoară în pluton sindromul Strechea. Mă întreb cum şi cine dracului (se) goneşte în asemenea hal? Binenţeles că mă întreb asta în timp ce gonesc alăturea de strechişti.Întrebarea piere repede în faţa primului urcuş. Răcoarea dimineţii începe să fie asezonată cu gâfâieli. Ajungând în şaua Lăptici îmi vin in minte primele doua întrebări cretine. "De ce nu au trasat o trecere de pietoni aici? Cum ar fi sa te loveasca un burtos, chel, tatuat pe antebraţ cu chinezării şi  cu ceafa împănată, cu gipanu trecut pe gaz şi cu volanul pe dreapta,înmatriculat în Bulgaria?". Admirat de astrul solar îmi găsesc un ritm şi trec de şaua Dorului iar dupa 3h09min intru în cabana Piatra Arsă să-mi cumpăr o cola. Un gospodar guraliv mă intreabă una-alta legat de cursă şi las în urmă constatarea acestuia referitoare la ceea în ce intrasem. Către ceilalţi gospodari din grup: "Bă, ăsta aleargă cât fac eu cu maşina de acasă până la Ploieşti!". Ies din cabana bând cola şi cu altă întrebare cretină. "Unde kilu' lu' Udi stă gospodaru?". Printre jnepeni suntem prinşi de o echipă de mixt,Andrei şi Loredana,apoi pozaţi de Silviu Bălan.

Nu mă descurc prea bine cu beţele aşa că mi le prind de rucsac şi o iau la trap pe poteca Jepilor Mari. O scurtătură ne aduce şi o scrutătură de la două echipe ce ne ştiau în spatele lor şi ne regăsesc la punctul de alimentare dintre Jepi. Aici stau minute bune. Lamâie, apă şi energizant. Încerc să conversez cu un concurent ce-şi îndesa cu spor in gură bucăţi de slană. Acesta este prea ocupat cu formarea bolului alimentar. Coechipierul mă zoreşte şi cu un chef de muncă similar cu al bugetarului într-o zi de vineri încep urcuşul pe valea Caraimanului.Prima mea cumpănă. Ajutat şi de muzichia de la purtător urcuşul îmi pare la graniţa dintre obligaţie şi abnegaţie. Dincolo de jumătatea acestuia suntem depăşiţi de SiS Adventure. Comparând cu ediţiile anterioare, când Cornelia şi Silvia ne depăşiseră deja în aceasta porţiune a traseului, tragem concluzia ca ne mişcăm mai cu talent. Că doar nu-i politicos să consider că au mai îmbătrânit fetele! La ieşire din Jepi Silviu Bălan mă pozează. Sau... mă trage în chip. Vorba bunicului de la Maramu'.

  No, nu-i aşe că-s fain, după 6 ore şi ceva de cursă? Ieşit zâmbitor din valea Caraimanului mă întâlnesc cu primele crampe.Musculare. Asta mă determină să reconsider cursa. Şi să fiu intersectat cu gândul unui posibil abandon.Pentru al treilea an consecutiv! Îi dau repede un ignore şi după ce, la Babele, Petru doctorul Salvamontului Dâmboviţa (să trăieşti finuleee) îmi confiscă crampele cu un spray cobor catre Peştera. Cu gândul să-mi umplu foalele. O ciorbă a la Cătălina (saru-mâna) urmată de ceva paste cu brânză şi de o pauză de 45 de minute. Contabilizasem 31 de km.şi eram pe locul 17 din cele 46 de echipe masculine.
   Au urmat apoi ore de cursă ce ne-au purtat pe potecile din jurul vârfului Omu. Într-o telegramă ar suna aşa:Alexandru Porancea.Stop. Întins pe Cerb.Stop. Scurtătura veche spre Gura Diham.Stop.Crampe,nou episod.Stop.Echipa Green Runners. Stop.Apus de soare. Stop.Nu Delavrancea. Stop.Pe Bucşoiu. Stop.

My body is a cage. Stop.De 5 ori. Stop.Peter Gabriel.Stop.Jacheta mea North Face.Stop.George Porancea.Stop.Pauză.Stop.Ciorbă excelentă.Stop.Salvamontiştii brăneni.Stop.Cosmin şi Cătălin(1)Triunghi galben.Stop. Să-mi  *** ****.Stop.Popas la un foc pe Gaura.Stop.Renunţare?Stop. Omu în ceaţă.Stop.Halva divină.Stop.Hooo Dorina (2).Stop.
Nea Niculae(3).Stop. Crampe,episod final.Stop.28 de ore si 34 de minute.Stop.

Peste şi prin toate crampele cursa asta mi-a întărit nu numai muşchii, ci şi convingerea că o asemenea ispravă işi are frumoşii ei nebuni (deşi nu apreciez opera lui Fănuş Neagu). Că cel de lângă tine trebuie sa îl simţi lângă tine. Că mai vreau. Da Cosmine(4), ai citit bine.Mai vreaaau! Că am un zâmbet minunat la final de cursă. Nu-i aşa?

 Note:

1= Cosmin Coca şi Cătălin Toda.

2= o vacă de la stâna din Guţanu.

3=baciul de la stâna din Padina.

4=Cosmin Coca.

P.S. Pentru că misoginism rimează cu narcisism...o ultimă poză:

 Încă un P.S. Titlul postării. 4 ultramaratoane 7500 la care am luat startul. 3 curse filmate. 2 încheiate.

Un trifoi numit dorinta

   Trecusera trei sferturi  de ceas din cursa si ma gandeam deja  la asta postare. Aveam in minte cateva inceputuri ba chiar si un titlu pentru articol. Erau alaturea propozitii de gen "ma aflu la 9 minute de la start in spatele unei blonde frumoase cu un posterior traznet", "daca mai trece baiatu' asta pe langa mine, baiatu' asta grasut cu un tricou pe care scrie cuvantul grill sigur il intreb daca nu a incurcat competitia ori tricoul" ,"merg alaturi de un tip care  a incurcat denumirile masivelor montane-Iezer,Crai si Bucegi- ce poti parca sa-i atingi cu mana." ori considerati cu pretentii filosofice "ast gen de competitii sunt de fapt si o alta intalnire cu tine, cu limitele tale, cu intrebarile si raspunsurile de adancime", etc.
   Sa revin asadar la ceea ce simt astazi, la nici 72 de ore dupa ecomaratonul de la Moieciu de Sus editia a patra.A fost un maraton mult asteptat. Scriu asta numai din prisma sentimentului, greu de descris, de a-mi fi alaturea  copii.

  A fost totodata un maraton pe care l-am subestimat. Care mi-a demonstrat ca pentru a cobori sub bariera orara ce mi-am impus-o mai am de munca serios. Chiar in a doua bucla a cursei am realizat ca eram pregatit pentru cros mai degraba.

 Foto preluata - http://www.phototase.com/Competitions/EcoMarathon-2013/Bucla-1

Adica pentru primii 14 km. Privitor la acestia cred ca mai sunt sute bune de alergatori,dintre cei 1100 ce au luat startul, care au exclamat la vederea Craiului, a abruptului vestic al Bucegilor, la clinurile nordice ale Leaotei ori la caldarile ce inca adaposteau zapada  Iezerului, care au raspuns cu aceeasi bucurie cu care spectatorii si cei din punctele de hidratare si alimentare i-au incurajat ori care abia asteptau sa scape de praful primilor kilometri.Asadar in prima bucla a trifoiului am nechezat si mi-am repetat de cateva ori "bobulet de razachie/pastreaz-o pe energie". Pentru celelalte doua bucle,mai putin aglomerate, insa mai lungi si mai obositoare. Asadar,dupa ce simulez un avion in picaj,pe poteca plina de oameni ce incheia prima treime a maratonului ajung la o prima intalnire cu "gasca" mea. Descrierea paleste in fata pozei.

Dupa cateva minute de pauza incep bucla 2. Ma simt bine si sunt oarecum multumit de randamentul si timpul realizat. Stiu ca urmeaza cea mai lunga bucla din cele 3 ale cursei unde voi prinde si soarele cel mai arzator. Imi propun circa 2 ore insa socoteala imi este data peste cap de o revolta a doua grupuri de...unghii. O durere ascutita pe la kilometrul 21, undeva langa Cheile Gradistei, ma ingrijoreaza. Incetinesc ritmul iar tinta mea orara se schimba. In fapt singura tinta ramane aceea de a incheia cursa. Nu ma mai gandesc la urmarirea numarului 507, in plasa caruia urcasem in prima bucla, si ajung pentru a doua oara la linia de start/finish unde dupa ce Mihai ma preia cativa metri si ma conduce catre "galeria mea"alaturi de care raman cateva minute bune.

 Aman cat pot de mult momentul plecarii in ultima bucla a maratonului spre bucuria unghiilor mele. Insa nu le las prea multe momente de acest gen si incep urcusul pieptis alaturi de Antonia. In curand grupul se va mari asa ca formam un "autobuz" de circa 12-14 maratonisti.Antonia schimba cateva vorbe cu o localnica in varsta care ne ureaza sa incheiem cu bine...Maradona. Soarele arde parca mai tare iar gandul ca trebuie sa ajung la finish musai pana la orele 16.00 cand are loc cursa celor mici,la care i-am inscris pe copiii mei, imi da resurse. Pana la kilometrul 31 unde comit o greseala imensa! Beau apa de la izvor,foarte rece. Iar peste numai un kilometru, in plina coborare, resimt consecinta. Nu-mi pot umple plamanii cu aer si cand ma incapatanez sa fac asta toata cutia toracica parca se revolta. Deci unghiile nu mai sunt singure! Au urmat ultimii 10 kilometri din care amintesc un ultim urcus, o discutie prieteneasca cu un salvamontist, cateva incercari ,nereusite, de a alerga pe o poteca ce te indemna la asa ceva si sosirea. La timp sa vad bucuria cursei copiilor, tare mandri de primele lor medalii.

Stiu cu certitudine cum imi voi aminti peste ani de ecomaratonul de la Moieciu de Sus. Nu ca pe o revolta a unghiilor sau ca pe o zona de unde perspectivele catre muntii inconjuratori sunt senzationale. Nu. Maratonul acesta inseamna imaginea fiicei mele,care in fata colegilor de clasa si a invatatoarei, avand medalia de gat, le povestea acestora...maratonul ei.

AMR 3.

        Mintenash* se implineste un an de cand nu am mai pus ni'ic** aici! De ce nu am reusit numai Dumnezo' stie. Ma rog. Asadar este mai 2013, ascult http://www.youtube.com/watch?v=lO0ekvmjlXI si beau un vin,rosu,facut de strabunicul copiilor mei.Ma oftic ca mi-a "fugit" introducerea ce se "erecta" sub dus,acum 20-30 minute. De ce m-am hotarat sa scriu acum si aici numai Dumnezo' stie. Presupun ca are tangenta cu  incercarea mea de greucenizare (cel mai greuceanu verb). Sa trecem la vorbe deci.

       Ma despart 3 zile de ecomaratonul de la Moieciu.Prefixul asta din familia/regnul/ordinul "eco" ma intriga si ma irita. Dar asta este o alta treaba! Bun. Deci a trecut un an de cand nu am mai blogarit (alt cuvant de cacao) si mai sunt 3  zile pana la startul http://www.ecomarathon.ro/! Deci ce am realizat eu in asta pauza de blogarit? Ni'ic**. Cu exceptia unor vise unde erotismul si eroismul faceau casa buna.  Pana la urma, sunt la varsta la care imi doresc sa impac eroismul cu erotismul. Ambele de la mine din ograda.Este o incercare? Nu!O inclestare cu finalizare peste trei zile. Asa ca-n povesti! Trei zile...

*imediat,de indata.
**nimic,rien in francais.

P.S. Cine ma afla in poza ii dau mana soacrei mele si juma' de imparatie! Cu tva.Soacra.



       

"Buna sa-ti fie inima!"

Cateodata am aceasta pornire. O consider uneori calitate,alteori defect. Sa condensez, extrag, arhivez, reduc ori sa plasez intr-un sistem de coordonate multiple, personalizate ce am trait,simtit  intr-o iesire la munte. Se intampla sa le pot "imbutelia" in sticlute mici, asa ca pentru esentele tari. Cu cat procesul de imbuteliere este mai rapid cu atat persistenta parfumului este alta. Tine aproape o vesnicie si ii simt seductia si forta mult mai indelungat.Iar daca imbutelierea are loc la locul faptei atunci ma simt fericitul posesor al unei sticlute-unicat. Despre ultimul meu "trofeu" voi sa scriu in cele ce urmeaza! Are deja o eticheta, titlul acestei postari. Locul realizarii, muntii Cernei. Ingrediente stiute si vazute si de altii: noroi ...dupa gust, peisaje ascunse sub voaluri de nori si ceata, mirosuri de inceput de Lume. Peste acestea se presara, unii i-ar zice noroc(cei mai grabiti), altii semn (cautatorii de intalniri-miracol) ceea-ce-asigura-ADN-ul sticlutei-unicat. In cazul acesta cuvintele unei batrane aduse de spate, ce se deplasa ajutandu-se de un bat si care s-a oprit sa ma priveasca si sa imi raspunda la salut.Pe coordonatele spatiu-timp plasez asta in satul Bogaltin,jud.Caras-Severin, sambata 26 mai 2012, pe la orele 11.30-12.00.
Am sa incerc sa ma desprind de imaginea ce ma urmareste si sa imi amintesc si altceva legat de maratonul Hercules 2012. 44,5 kilometri. Muntii Cernei.

Ideea de a participa a incoltit  din luna februarie. Mai exact din 21 ale lunii. Prima zi fara tigari avea nevoie de o motivatie pe masura. Si mi-am zis in barbie :"Baiete nu mai tot baga gudron/ Ia mai bine un maraton". Este stiut ca este cel mai usor sa te lasi de fumat, eu m-am lasat de zeci de ori.Asa ca am amanat antrenamentele pana dupa ...Pasti. Intre timp cateva iesiri la munte insa nici una in care sa forjez motorul. Partea proasta a intentiei mele este ca ea a devenit in acest rastimp clamata si cunoscuta de ceva prieteni si cunostinte. Nu ca as fi avut o retinere in a ma da lovit, in a inventa o scutire in incercarea de a nu mai participa dar mi-am zis ca daca nu particip sunt mai vulnerabil la tigari. Asa ca in saptamana anterioara startului am inceput...mini-antrenamentele. Cativa kilometri pe asfalt prin oras. M-am ales in cele doua zile cu o mica febra si o batatura. Cu aceasta "pregatire" fizica am plecat la drum. Pe ruta Targoviste-Pitesti-Ramnicu Valcea-Tg.Jiu-Baia de Arama-Baile Herculane. Asa ca cel mai slab pregatit concurent s-a inscris cu o ora si ceva inaintea sedintei tehnice. Sedinta la care am asistat in primul rand, asa cum uneori la scoala ma asezam in prima banca si luam expresia aceea de elev silitor si cunoscator cand eu eram tufa de Venetia. Odata inscris mi-am definit si scopurile. Sa-l termin intreg, in limita admisa de organizatori (10ore) si sa filmez cate ceva. In noaptea de dinaintea startului intrebarile si grijile incep sa ma asedieze. Asediul a durat intreaga noapte si, in ciuda ploii ce a cazut neintrerupt, somnul m-a prins abia inspre dimineata.
Startul. O multime pestrita, vesela pe un pod peste Cerna. AC DC. 5,4,3,2,1. In loc de parter maratonul Hercules 2012 incepe. Primi 2,3 km pe asfaltul umed, imi indes in urechi doapele si... Maiden.

 Traversez podul peste Cerna si capul mi se umple de prima intrebare. "De ce nu sunt la semimaraton?" Imi alung repede dracusorul de pe umar si ma agat de un "autobuz" ce parea ca are de gand sa opreasca in statii cat mai dese. Stiu ca am de urcat pana la primul punct de control,biserica Dobraia, inca 4-5 km si vreo 600 m diferente de nivel. Mintea imi este neaglomerata asa ca primeste o tema. O prima provocare. Noroi,lut sau tina. Indiferent de denumire el este la fel de prezent si de abundent. Pana sa ajung la Dobraia ma hidratez si mananc o felie de portocala la PR Cracul Teiului. Ma uit dupa un tei. Nu-l descopar iar  la craci renunt sa ma uit.

Dupa PC Dobraia si pana la Bogaltin adicatelea vreo 11-12 km traseul te imbie la fuga. Pe mine mai putin. Ma opresc sa mai si filmez si sa privesc orice fereastra deschisa in norii ce inconjoara zona de concurs. Astept un concurent cu gandul sa fac un tandem, sa mai schimbam o vorba, asa precum drumetii din calatoriile initiatice. Raspunde insa lapidar asa ca il parasesc. In fata mea la cativa zeci de metri un altul  imbracat cu un fas verde fosforescent. Pornesc in urmarirea acestuia. Sigur are un ochi de soacra tipul. Cum accelerez cum tipul face asta. Incepe sa alerge. Renunt la "tinta". Vad doua sate. Unul trebuie sa fie Bogaltinul.Un cioban vorbeste la telefon. Ma gandesc sa sun acasa. Aman asta pentru PR din sat. Postat langa biserica. 

Apa, energizant si portocala. Trec pe langa 4-5 bastinasi. Lasa o clipa berile si aplauda. Le zic "pofta mare". Urmeaza piatra de incercare a maratonului. Urcusul pana in saua Ciumerna. Ma opresc la iesire din sat. Trag la soare. Scot gopro-ul. Iau cateva cadre. Alina din Pitesti  secondata de Raducu Florea din Bogaltin. Ea, 25 de ani. El peste 70. Ea pe jos, el pe cal. Ea cu bete, el cu mustata. Convins ca il pozez domnul imi spune cum il cheama dorind si el o poza. Stau la soare mai bine de 15 minute. Un gel energizant, apa, ceva fructe uscate. Mai trec 4-5 maratonisti. Stiu ca sunt in coada plutonului. Ma simt insa bine iar asta imi este suficient. Nu mai trag mata de coada si infasc betele. O iau...semivoiniceste la deal. Maruntesc drumul si ajung in PR Fantana Babii. Brusc imi revad tinta. Maratonistul-fosforescent-ochi de soacra. Tocmai ce plecase. Inca cateva minute bune, hidratare,filmare, telefoane. Km.22. De aici a urmat cea mai frumoasa parte a cursei. Pana in satul Inelet. Peste zona de creasta, scaldata in ceata. Ating punctul de maxima altitudine, saua Ciumarna. De aici ma reconectez la mp3-player. Si ii dau la vale si talpa. Ma simt excelent. Alerg asa ca un... sprit de vara. Imi vine sa nechez. Depasesc un tip. Dupa cateva minute ma opresc: "cadrul asta trebuie luat". Tipul trece, imi zambeste si imi comunica adresa de mail. O iau la talpa. Ajung in Inelet. Vad PR/PC. Nu mai vad insa poteca pe ultimii 50 de metri. O tai prin livada prin iarba necosita. O tipa din staff ma intampina si imi spune ceva de o descalificare! Ma intoarce pana la poteca si ajung pe intrarea oficiala.Acelasi ritual. Apa,fructe. De aici pana la Dobraia prin Prisacina as mai putea telegrafia: Glucoza.Noroi.Crampe.Popas.Noroi.Bolero de Ravel.Incurajari.Poteca inundata.Noroi.Tipul-fosforescent. Noroi.Incurajari.Wagner. De la Dobraia nu ma mai opreste nimeni. Gravitatia isi face treaba. Aud agitatia din vale. Ultimele serpentine,puntea si...primul meu maraton este amintire. 

8 ore,13 minute si 31 de secunde. Mult sau putin, nu importa pentru mine! Eu l-am pus intr-o coperta de unde imi zambeste acea batranica urandu-mi ceea ce va urez si eu voua "Buna sa va fie inima!"

P.S. Multumesc AlternativeTM  pentru bucuria oferita. Chapeau!

No, care-i Baiu'?.

La ora la care scriu aceste randuri sunt cuprins de o placuta mahmureala. Asa ca experimentez scrisul in conditii de "replici minore, posterioare seismului". Daca ar fi sa alegeti  un munte care sa va scoata treptat si discret din mahmureala, care ar fi acela? Calcarul Craiului, conglomeratul de Bucegi sau sisturile cristaline ale altui munte? Va propun asadar varianta ultima. Iar in locul remediilor zemoase si bogate in grasimi vin in intampinare cu o tura de cateva ore prin muntii Baiului.
Baiului a.k.a. si muntii  Garbovei. Aflati in vecinatatea Bucegilor de care-i desparte valea Prahovei si eclipsati de acestia de la vest si nu departe de alt munte "rival" Ciucas cam pe la nord-est, muntii acestia blanzi i-am comparat multa vreme  cu fosta mea colega de gimnaziu, Predica Lacramioara. Care era si grasa si urata, asta conferindu-i postura de  tinta a  mistourilor mele si a altor colegi.

Va propun asadar sa va rezolvati mahmureala cu un scurt circuit, asa ca un sprit de vara, prin acesti munti. Daca vii dinspre sud si vrei sa scapi si de zgomotele civilizatiei cat mai grabnic alege drept poarta de intrare in masiv orasul Sinaia.

In continuare va prezint prima mea isprava in muntii Baiului, pe care i-am trecut, pana la aceasta drumetie, la categoria "munti de facut ca babaciune", i-am privit cu interes mai ales in lunile de toamna atras de betia (iarasi o betie) de culori din padurile Baiului.

Parasesc Sinaia, imediat ce traversez ,in asta ordine, D.N.1,raul Prahova si magistrala feroviara 300 si imediat ce se incheie asfaltul. Pe o tabla mancata de rugina esti instiintat ca te afli in drum spre cabana Piscul Cainelui. Punctul albastru insoteste drumul forestier. Tai cu voinicie serpentinele si ajung in preajma fostei cabane turistice, acum proprietate privata.Zgomotele din vale se aud din ce in ce mai putin, pe masura ce urc pe Culmea Cainelui. Cand abia incep sa-mi regasesc ritmul si bucuria urcusului dau de alte zgomote. Un buldozer deschide un drum mutiland peisajul.Ferindu-ma de cativa bolovani ce o iau la vale depasesc  pentru intaia oara in viata mea un buldozer pe o poteca turistica marcata.Ajuns in muchie ma bucur iarasi de liniste, de aerul proaspat si de vestitorii primaverii.

Parca pentru a confirma ca nu am gresit traseul undeva pe la jumatatea muchiei Cainelui apar patru zavozi. In goana. Se opresc latrand cateva clipe si apoi o zbughesc de unde au venit. Pasesc gratios printre gentiane, ghiocei si alte minuni ale primaverii. Dupa ce merge tangent cu o  padure de larice sau zade, una din cele mai intinse paduri pe care le-am vazut, poteca larga se apropie de creasta principala a masivului. Trec pe langa o stana abandonata de ceva ani.

Asta ma face sa regret ca mi-am uitat acasa player-ul. Una din radacinile arborelui meu genealogic cerea musai  sa fie udata cu asa ceva: http://www.youtube.com/watch?v=z9dEsxqI8Lc&feature=related 
Ies rapid din acest impas ajungand in creasta principala a masivului, undeva intre varfurile Vornicului si Draganului.Posibil ca acesti doi munti sa fii apartinut unui anume Dragan, vornic. Iar de frica lui Voda sau a dusmanilor (stiut este ca maneaua a aparut ca gen muzical in Orient unde numarul dusmanilor la mia de locuitori era net superior Occidentului papistas ori protestant) sa fi botezat asadar cele doua varfuri cu numele ce le au si azi.

De pe cota maxima a turei de azi imi arunc privirea asa cum Zeus si-o arunca asupra partii femeiesti, nemuritoare si muritoare, de la inaltimea Olimpului sau.Catre abruptul prahovean:

 catre zona estica a muntilor Grohotisu si Ciucas:

Din varful Draganu prind un plai vestic si galopand pe langa o stana acoperita cu o tabla noua si printr-o padure plina de peturi si alte ambalaje provenite de la stana ajung la drumul forestier de pe valea Rea si in numai o ora langa un rau plin de peturi si alte ambalaje ce provin de la stanile urbane ce se afla de-a lungul lui. Raul Prahova imi ofera cea mai apropiata imagine de tabelul lui Mendeleev. Ma gandesc la acei minunati voluntari de la "Let's do it Romania" si alte actiuni asemanatoare. Cu lehamite as schimba sloganul in "Let's fuck it Romania". O spun in soapta, sa nu ma auda Predica Lacramioara. Pe care nu  am vazut-o de atatia ani si care m-a surprins cat de mult a slabit si ce bine arata. Ii arunc cateva bezele si ii promit ca am sa o mai vizitez.Un octombrie cu Predica Lacramioara. Suna minunat!

Panadoliada

Am descoperit muntii acestia destul de tarziu, in ciuda proximitatii. Prima oara m-am si ratacit in ei. Nu aveam habar de gore-tex, de holofibra, de fibrobar si altele. Inca nu iesisera ciobanii din vai catre creste si nici Ion Iliescu  nu iesise la primul mandat  prezidential, din cele trei.Era asadar pana-n Duminica Orbului a anului 1990. De atunci i-am strabatut indeobste iarna, deseori gasind adapost in stane. O singura data cu cortul.Acum trei ani. Isprava o poti citi aici: http://carpediemtv.blogspot.com/2010/11/royal-beach.html
Asadar in Leaota incercand acelasi traseu. Si aceeasi campare pe varful Leaota. Am pus in ecuatie anii in plus de la iesirea anterioara, mai putin kilogramele in plus din rucsac si deloc gradul ori gradele peste temperatura obisnuita a corpului.

 Alaturea de Luca, Iulian si Dragos am purces pe langa pestera Rateiu, prin cheile cu acelasi nume pe urmele unora ce avusesera drept tinta cantonul forestier Rateiu. Nu stiu cum reusesc insa, la putina vreme, ne afundam in zapada pana la brau in incercarea de a iesi dintr-o doboratura, in traversarea unui valcel. Este deja ora 13.30 si tinta de astazi imi pare mai indeparatata decat varianta de a ne fi intalnit cu un grup de suedeze singurele, evident cu sanii mari.Cu multi de chiu si mai multi de vai sapam, cu schimbul, transee pana-n muchia Creasta Lunga. Ies in gol alpin cu stomacul gol pe la orele 15.30. Caut din priviri suedezele. Au urmat  cateva sute de metri pe muchie. Metri in care nu stiu ce m-a incins asa de tare. Gandul ca pot rata suedezele, sudalmile cauzate de refuzul stratelor de zapada de a ma sustine ori faptul ca am ajuns la pragul temperaturii de fierbere? Ori tustrele!

Cele trei motive au actionat precum trei pietre de moara. Am luat astfel decizia sa montan tabara de corturi in prima treime a Coamei Lungi, nu departe de liziera padurii.Undeva pe la 1500-1600 metri altitudine. In timp ce Dragos si Iulian pregatesc brazdele de primavara cu greu reusesc sa ma tin pe picioare. Ma simt in pline dusuri scotiene iar voiosia camarazilor imi sustine fragil moralul.Tot ce-mi doresc este ca tabara sa fie gata, primusul sa fiarba apa topita din zapada pentru ceai. Mult ceai si sa ma dedic sacului de dormit.

Imi iau asadar, asezat pe isopren, pozitia de cronicar. Aflat in ariergarda grupului privesc fara remuscare ori nostalgie catre zona inalta a Leaotei. Pana in varful Leaota pare o vesnicie. Si daca as fi fost in maxim de forma as fi ajuns pe intuneric pe varf. Iar de montat cortul pe intuneric nu-mi mi-ar fi ars. In veci.

 Doua supe, urmate de ceai din belsug si ma retrag in vastele apartamente. Este abia ora 18.00 si perspectiva unei nopti atat de lungi nu ma incanta.Triumviratul cu care impart aventura are chef de facut poze. Asa ca, mizand pe lipsa mea de reactie ma pomenesc cu sarcina de a lumina vastele apartamente vreme de minute bune.

Inghit cu speranta doua pastile de panadol si adopt pozitia fetusului. Proximitatea cortului in care se afla Iulian si Luca implica si sa fiu martor la sforaiturile unuia si la fobia altuia. Tradusa prin intrebarea "Care esti acolo,ma?". De doua ori la interval de cateva minute. Imi vine sa-i raspund "nu trage dom' Semaca...sunt eu Lascarica..." Nu reusesc sa dorm si undeva pe la 3 ale diminetii sunt cuprins de frisoane. Tremuratul secondat de clantanit dureaza minute in sir. Apoi atipesc si ma trezesc intr-o lumina limpede si orbitoare.Nu ma aflu inconjurat de nicio virgina, fie ea si suedeza.Asadar nu ma aflu in Rai(ul) musulmanilor. Altfel Dragos nu ar dormi insensibil. La fel ca ceilalti doi din cortul vecin. Ies din cort atat de proaspat si bine dispus precum vremea de afara.

Intreaga Coama Lunga, varfurile Rateiului si varful Leoata sunt tot atatea chemari la miscare. Imi fac simtita starea prin indemnuri revolutionare pigmentate cu descrierea peisajului. Cu greu cei trei se urnesc, in viteze diferite. Asa ca strangem tabara unde lasam in urma numai niste foi de ceapa, ceva coji de portocale si...raceala mea.

 Se simte ca este o alta zi.Un soare ce vesteste si aici sfarsitul iernii, o crusta solida de zapada, pe alocuri inlocuita de portiuni  de iarba si piatra. Aparute parca pentru a te imbia la odihna si belvedere. Si dai cu odihna si belvedareala pana cand din sud se insinueaza o patura de nori care ne surprinde intre varfurile Rateiului si cel al Leoatei.Iarna pe varful Leoata ai sanse mult mai mari sa intalnesti un grup de suedeze decat sa ai cateva minute de acalmie, fara vant, nor si ceata. Asadar pe la orele 14.00 parasim in graba varful, schifuiti de vant.

Aleg sa cobor catre est de-a lungul muchiei Rateiului. O coborare destul de rapida pe un traseu (re)marcat proaspat cu momai. Pana in preajma stanei Ratei nu intampin dificultati legate de stratul de zapada. 

 Arunc o ultima privire catre zona inalta a masivului. Poate o sa-l mai strabat in vara asta. In iunie , cel mai probabil, pana sa urce pastorii. Mai exact cainii acestora. Si cand infloreste bujorul de munte iar intreg masivul este rosu aprins. Hmmm. Ce idee mi-a venit. Sa imi cante "Luna Amara" in creasta Leaotei. "Rosu Aprins",evident. http://www.youtube.com/watch?v=ZowOn6MYKbk
Doua panadoluri m-au salvat. Celelalte doua ramase in rucsac le-am luat acasa. Dupa doua zile. Alaturi de alte medicamente. Raceala mi se lipise de bocanci, asadar.